samedi 15 décembre 2012

Sa aveti un Craciun de vis!



Ce frumoasa e ninsoarea, si cum o primim mereu cu suflete de copil...

Chiar si eu, care vin din tara lui Gerila, ma luminez cand vad ca primii fulgi incep sa cada. Totul se transforma ca sub efectul baghetei magice, orasul se imbraca in matia alba, purificatoare, luminitele implantate cu grija in brazi, inca inainte de ninsoare, isi gasesc menirea, iar noi devenim mai calzi, mai buni, mai generosi.

Craciunul nu-l pot concepe intr-un alt context decat in cel al zapezilor troienite, al mirosului de brad si al dragostei ce ne umple inimile si ne coloreaza vietile. Caci ninsoarea, purificarea, ne aduce parca seninul si speranta, parca ne da aripi (nu, nu parapante:)) pentru zbor si cale libera sper visare.

Si de ce n-am visa? Dati frau liber visarii, traiti-va povestile frumoase in doi, savurati orice moment, si profitati de apropierea celui drag. Ganditi-va doar pentru un moment ca ati putea fi privati de toate astea, ca ati putea astepta cu infrigurare venirea omului drag, ca ati putea tanji zi si noapte dupa aceasta apropiere. Si realizati cat de recunoscatori trebuie sa fiti ca il aveti langa, ca exista, si ca va transforma visele in realitate.

Sa aveti un Craciun de vis!

C.

dimanche 18 novembre 2012

Un film fara nume (Superecran)

Am vazut ieri un film dragut. Era o poveste de dragoste, in care erau implicati trei frumosi tineri. Era o naratiune la persoana I, iar povestitoarea era, evident, cea care nu facea parte din cuplu. Dar «el» o iubea pe «ea», dar nu avea curajul sa i-o spuna. Mai mult, si partenera lui stia ca el e cu gandul mereu la cealalta, dar nu voia sa cedeze, ca intr-o lupta.

Neavand curajul de a-si declara sentimentele, «ea» decide sa se indeparteze, pentru a le lasa spatiu celor doi. Si fraza cheie a filmului a fost: daca as fi stiut ca cuplul lor a mai durat numai o zi dupa plecarea mea, as fi luptat din toate fortele pentru dragostea mea. Daca, mereu daca. Daca nici macar in filme nu stim, ce sa mai zicem de viata reala, care ne joaca ca pe carti...

Dupa mult timp, fata care facea parte din cuplu o cauta pe «ea», pentru a-i face confesiunea ca «el» mereu a iubit-o pe «ea» si pentru a le face cadou fericirea. Cele doua fete merg impreuna sa-l caute pe el, iar intalnirea e emotionanta. Bine'nteles ca «el» alearga la «ea», si dupa o imbratisare care transcede timp si spatiu, se intoarce catre cealalta, pentru a o saluta.

Pana aici, nimic neobisnuit, un alt fim pe tema clasica «dragostea in trei». Insa de unde vine ineditul: cei trei protagonisti erau condamnati la moarte prin don de organe. Da, o poveste fantastica, recunosc. Iar «el», cand a inceput sa-si traiasca adevarata poveste de dragoste cu «ea», mai avea numai doua saptamani de trait. Bine'nteles ca incearca, impreuna, imposibilul, si anume de a scapa de condamnare. Dar era numai o iluzie ca s-ar putea scapa de condamnare. Si, dupa cele doua saptamani, «el» moare. Iar «ea» ramane pustiita, asteptand sa-i vina randul la don. Celeilalte ii venise deja randul, murise.

O tristete enorma la sfarsitul filmului, cand ea, fericita ca a gasit dragostea adevarata, se intreba de ce a fost pentru asa de putin timp? Si nefericirea o inunda.


Dupa o noapte de reflectie, cam asta mi-a ramas din film: cand gasiti iubirea, uitati de tot si aveti curajul sa o traiti. E asa de rara, e lumina vietii noastre. Nimic altceva nu merita efortul, energia si implicarea noastra. Gasiti-va menirea!

Va doresc sa fiti fericiti pentru mai mult de doua saptamani!

C.

lundi 12 novembre 2012

Entre superficialité et hypocrisie



La superficialité et l'hypocrisie sont des caractéristiques pour la société depuis bien des siècles. Mais je suis loin de vouloir regarder vers le passé, vers l'histoire de la société; ce que m'intéresse c'est l'actualité. Et les deux prennent beaucoup de place aujourd'hui pour ne pas les remarquer.

J'ai constaté que le défi d'amélioration continue n'est pas attribuable juste pour nos aspects positifs, il semble naturel que les aspects négatifs soient aussi en continue perfection. Les voleurs sont toujours à l'affût de dernières technologies, les politiciens manipulent consciemment les masses dans leur avantage, les ingénieries financières deviennent de plus en plus sophistiquées juste pour attraper plus de crédules, etc, etc. La superficialité et l'hypocrisie ont donc évolué, elles aussi. Et pour illustrer ça je regarderai juste les volets environnemental et éthique de certains affaires.

Nous argumentons beaucoup aujourd'hui sur les commerces «verts» et sur les généreux donateurs qui ont un comportement hautement éthique et philanthropique. Mais qu'est-ce que se cache derrière ces tricheries du monde moderne? Plusieurs déceptions, car les plus fervents commerçants verts n'ont qu'un impact infime sur la planète. On parle fort des banquiers verts, des écoles vertes, d'un virage vert d'un petit dépanneur ou d'un garagiste. Ils ont tous affiché de gros panneaux pour nous annoncer leurs valeurs et leurs objectives socialement responsables. Mais nous substituons l'essentiel par le superficiel, les gros polluants de l'industrie, les pétroliers, l'industrie chimique et pharmaceutique, continuent leurs activités, en prononçant des discours verts et en polluant plus notre merveilleuse planète.
 
Avez-vous remarqué la beauté de notre planète vue par la petite fenêtre d'un avion? La Terre devient fragile, comme un petit ballon, et nous ne cessons pas de le gonfler avec nos déchets. Il va s'éclater un jour...

Ah, et un exemple pour les galants donateurs, qui font souvent la première page de journaux pour la corruption et la collusion. Récemment, un vol dans l'espace a été financé par une fondation. Une fondation, qui ne paie pas d'impôts, et qui offre aux donateurs généreuses réductions d'impôts. Et le vol dans l'espace c'était pour la sensibilisation à la cause de l'eau. Combien de puits d'eau on pourrait creuser de toute l'argent économisé en impôts par le donateur, soit une bonne partie du coût de son voyage dans l'espace financé indirectement par l'argent public?

Les questions restent sans réponses. Les petits gestes verts sont présentés comme des pas importants vers un changement planétaire, les donateurs qui ont bien fait leur planification fiscale pour en tirer avantage sont présentés comme des gens qui ont au coeur l'éthique et la philanthropie. Superficialité et hypocrisie.

samedi 10 novembre 2012

Am toate pacatele lumii moderne

Vorbeam deunazi cu un suflet drag despre pacatele lumii moderne. Si poate n-am afirmat-o suficient de raspicat, dar o spun acum: am toate pacatele lumii moderne! Si ceea ce e mai rau e ca nici macar nu vreau sa ma lepad de ele.
Sa incepem cu confesiunea deci!
  • Conexiune la internet dis de dimineata pana noaptea tarziu, daca furnizorul are probleme devin panicata, restartez toate gadgeturile din casa, sunt ca un caine in cusca;
  • Masina de spalat vase, foarte comoda si prietenoasa (masina de spalat rufe si uscatorul nu mai sunt demult pacate ale lumii moderne, fac parte din arhaic);
  • Masina, da, bolidul meu iubit, in care ascult muzica tare, taaaareeee si care ma duce la paduri si lacuri, in care sunt optimista si vesela, chiar daca lucrurile merg al naibii de rau. Cateva zile in urma am fost la mecanic pentru nistre reparatii si mi-a dat, pentru cateva zile, o masina de curtoazie. Verde, o micuta Kia, care m-a ajutat foarte mult sa-mi dau seama cat de mult imi iubesc masina mea. Si muzica suna naspa in micuta «verde», care a consumat mai mult decat consuma masina mea germana, care nu se lauda ca ar fi chiar asa de verde;
  • E-readerul, mai usor de carat decat o carte adevarata, foarte util in cazuri de extrema plictiseala, cum ar fi sedintele si unele conferinte. Defect major: nu miroase a carte, nu ma face sa-l iubesc dupa coperta, nu-mi devine prieten;
  • Tableta, pliiiiiina de jocuri, excelenta in avion si in orice alt mijloc de transport; in plus, ai si conexiune, pentru a vedea ca mesajul ce-l astepti nu vine niciodata;
  • Facebook, un must de fiecare zi, in care vad cam ce-au mai miscat amicii mei si ma distrez cu postari naive, pe care in viata reala nu mi le permit;
  • Google, asta da prieten erudit! Gata sa te ajute in orice situatie, la orice ora din zi si din noapte, care e mereu preocupat de cum arata si care se schimba zilnic, pentru a deveni mai atragator. Aproape ca un iubit;
  • Calculatorul, care poate rula in acelasi timp o gramada de programe. Un youtube pe repeat, outlook, agenda, blog, yahoo, la presse, linked in, sunt doar cateva pe care le am deschise non stop pentru a diversifica activitatea mea de profesor, de altfel plata fara aceste gadgeturi.
  • Junk-food, daca tot e confesiune, sa mergem pana la capat. McDo destul de rar, in fapt, imi vine sa vomit cand ma apropii, dar cateodata fac efortul si intru. Sincer, nu-mi mai amintesc cand am calcat ultima data, in mod cert nu in ultimele luni. Dar cafenelele, cu deserturi atragatoare si cu mirosul imbietor de cafea, ma subjuga aproape in fiece zi. Se aseamana un pic cu bucataria bunicii, care mirosea atat de bine si era asa de calda ca parca nu-ti venea sa iesi niciodata.
  • Restaurante, cautate pentru ambianta pe care o au, pentru socializare. Nu credeam ca o sa ajung sa am o adevarata agenda pentru invitatiile la masa dar, spre incantarea mea, prietenii sunt multi. Si e placut sa te pierzi in caldura unui resto, la o poveste cu un prieten, uitand de grijile si problemele care nu se termina niciodata. Ar mai fi si berariile...
  • Catei, pisici si alte animale, care-mi umplu casa pana la refuz, si pentru care indur priviri taoiase de la vecini, saturati de latraturi si miorlaieli.
Nu e o lista exhaustiva, cu siguranta pacatele mele nu se termina aici.
Dar ce n-as da pe un timp linistit, la o cabana in munti, fara net si chiar fara electricitate, fara gadgeturi si masini, dar cu omul iubit, care sa-mi lumineze calea cu stelele sale din ochi si cu soarele din inima.

mardi 6 novembre 2012

Izvorul



Stie cineva de ce, cum si unde se va naste un nou izvor? Un izvor cu apa clara, rece si pura, care ne curateste si ne stinge setea? Eu cred ca nu.

Dragostea se naste in noi ca un izvor.

In padurea gandurilor mele sunt copaci falnici, frunze si flori, iar eu «haihuiesc» si ma minunez mereu de cate un apus de soare, de catre o picatura de ploaie sau de un puiut de soricel. Ma asez, din cand in cand, pe cate o piatra, si privesc in jur. Dar niciodata, absolut niciodata, nu stiu unde si cand va apare un izvor. El apare din senin, fara nici un semn, si, odata aparut, curgerea-i nu poate fi oprita. Purificatoare si linistitoare e apa-i clara, si transforma padurea gandurilor mele in paradis. Si nu un paradis profan, ci chiar o farama din paradisul original, creat de Dumnezeu pentru noi, oamenii.

Cateodata ne indoim de tot ceea ce exista, de tot ceea ce a fost creat, cautand legi, formule si teoreme pentru a putea admite existenta lucrurilor evidente, palpabile, vizibile. Nu e de mirare ca pentru padurea noastra interioara, negatia e prima care se fixeaza in discursul multora. Suntem farama de paradis, atunci cand izvorul apare si ne purifica.

Stau, in padurea gandurilor, si privesc iarna ce viscoleste zapada. Nici urma de izvor, nici o cale spre el. E frig si ma gandesc la fetita cu chibrituri, care nu a mai supravietuit iernii. Dar nu aprind nici un chibrit, doar imi suflu in palme. In mine e caldura suficienta pentru inca o iarna, stiind ca primavara e acolo, la distanta de «doar» o iarna.

Primavara, cu soare si flori, si cu apa de izvor...

jeudi 1 novembre 2012

Dilema etica



Ce rol joaca etica in viata voastra? Puteti pune mana pe inima si sa spuneti ca deciziile pe care le-ati luat au fost intotdeauna etice? Cum reactionam, sau cum ar trebui reactionat, cand decizia pe care o luam poate schimba viata mai multor persoane? Oare invataturile biblice, care sunt, in fapt, un cod de restrictii, ne pot lumina calea pentru a lua decizia cea dreapta?

Iata o serie de intrebari legate, toate, de etica. Dar nu etica aceea pe care o predam si o invatam in scoli, ci cea legata de cele mai intime decizii ale noastre, cele care ne ating coarda sensibila a fiintei.

Intotdeauna mi s-a parut ca, de fapt, etica este o filosofie aplicata in practica. Si daca s-a sustinut ca filosofia nu are aplicatii practice, mi se pare pur si simplu o idiotenie.

Cand suntem in fata unei decizii, una care muta muntii fiintei noastre, trebuie sa tinem seama inainte de toate de interesul nostru, sau de cel al tuturor celorlalti implicati? Pe cine trebuie sa iubim mai mult, pe aproapele, sau pe noi insine? Si, daca tinem cont de interesul celorlalti si sacrificam dorintele si visele noastre pe altarul eticii, pe noi cine ne mai apara, cine ne ia in considerare toate visele pierdute?

Nici macar biblia nu e elocventa in arborele acesta decizional, pentru ca ne indeamna sa ne iubim aproapele ca pe noi insine. Deci ar trebui sa fim egali, eu, si toate celelalte persoane implicate. Iar in aceasta egalitate, ajungem practic la o imposibilitate a deciderii, pentru ca o decizie etica va favoriza intodeauna unele dintre personajele implicate si va defavoriza pe celelalte.

Intotdeauna mi-am pus o mie de intrebari si m-am decis, si m-am razgandit, in fata unei astfel de probleme. Si am ales decizia etica, care ma defavoriza, de cele mai multe ori. Am cedat burse colegilor, am lasat locul altora in fata mea, am lasat usi dechise acolo unde trebuie inchise ferm in nasul celorlalti, doar pentru a nu favoriza eul meu decizand. Acum, privind in urma, nu cred ca as mai face la fel, ar trebui sa ma port avocatul meu in cauzele contra celorlalti, pentru ca avocat din oficiu nu exista, e doar o amagire sa crezi ca altcineva te va reprezenta mai bine decat tine insuti.

In concluzie, cand esti in fata unei mari dileme, te gandesti la tine sau te gandesti la ceilalti?



 

mardi 30 octobre 2012

Disparitia mea



E desuet sa speri. Viata ne ridica ochii spre cer, ne invaluie intr-o frumoasa si dulce iluzie, ne lasa sa urcam, sa plutim si apoi, brusc, dusul rece al dezamagirii.

Ce rost mai are speranta? Cand totul e numai amagire si chin, viata e o repetata suferinta. Deja stiu gustul acesta, fizic, al suferintei, lacrimile-mi devin prieteni, gandurile-mi impletesc un negru vesmant.

Vine iarna, cu vantul rece si cu natura pierduta undeva, departe. Iarna sufletului.

Si ma cert mereu pentru naivitatea cu care am sperat, si ma inchid mereu mai adanc in neimplinire. As vrea sa pot sa ma intorc in copilarie, sa pot dormi fara sa ma gandesc la nimic, apoi sa ma fac mica, tot mai mica, pana sa dispar.

samedi 27 octobre 2012

Mon Montréal - 1 - Les universités

Je me demandais avec quel souvenir pourrais-je commencer? Car j'ai plusieurs qui sont très chers pour moi. Mais je ne pouvais pas commencer avec rien d'autre que HEC.

À mon arivée ici, en 2005, je regardais autour de moi et j'avais le vide dans mon coeur, car je n'avais pas de liens affectifs avec le Montréal. Jusqu'à mon rencontre avec HEC.

Dès que je suis entrée, j'ai senti que j'étais chez moi. Les étudiants bruyants, la bibliothèque, le petit café, tout était chaleureux, je voulais y rester. Et je suis restée, pour des années, à HEC. Premièrement, mon bac, après, mon DESS et la maîtrise, suivis d'un doctorat qui finira jamais. Je demeure à HEC, étudiante à vie.

J'ai découvert plus tard que l'architect de l'immeuble principal de HEC (celui sur Côte Ste-Catherine) est roumain (Dan S. Hanganu). Et personne n'est indifferent à l'architecture de l'immeuble: situé dans une petite fôret, avec des vitres impressionnantes, avec une audace qui coupe le soufle pour les non-initiés. Un amalgame de metal, beton et vitres, et une utilisation des formes de base (carrés, cercles) qui montrent que l'homme dépasse toujours les limites de sa propre imagination.
 
Et quel beau arc-en-ciel après la pluie on pourrait voir à côté de HEC!

Le doctorat à HEC ouvre les portes de toutes les autres universités de Montréal pour ses étudiants, car est un doctorat conjoint. J'ai donc eu le privilège de suivre de cours à HEC, à Concordia, à McGill et à l'UQAM et de connaître les meilleurs professeurs et chercheurs de Montréal.

En regardant vers l'arrière, je pourrais conclure que mon recontre avec HEC a changé ma vie et que HEC est, sans doute, l'institution avec le plus important impact sur ma trajectoire.

Dernièrement, j'ai quitté HEC pour l'UQAM. Et j'ai eu la surprise de decouvrir de professeurs très passionnés, extraordinaires, et des étudiants intéressés aux études. Qu'est-ce qu'on pourrait demander de plus?
 
Pour ceux/celles qui ne connaissent pas les universités de Montréal, une visite virtuelle:

mercredi 24 octobre 2012

Comentariu: vodka - distilare personala



Nu m-am putut abtine astazi sa nu comentez pe un blog pe care-l apreciez (http://bazavan.ro/2012/10/distilarea-personala-inteligenta/#comment-16977). Si vreau sa impartasesc cu voi comentariul meu, pentru ca am considerat subiectul foarte interesant (hei, nu partea cu vodka!).

Voi ce credeti?


«Nu ma pot abtine de la un comentariu, cu toate ca nu vedeam asa intim legate perfectionarea personala si vodka.
Depinde mult si ce distilezi. Daca distilezi de sapte ori tuica de pufoaica, tot tuica de pufoiaca obtii.
Insa sunt de acord cu existenta divergentei intre ceea ce se spune despre evolutia eului (un fel de publicitate personala) si ceea ce se produce in fapt.
Autoanaliza se invata. Cand esti in cadere, atunci cand nu stii cat de mare e haului in care te afunzi, suferinta e prea profunda ca macar sa te intrebi unde se va sfarsi. La un moment dat ajungi acolo, jos, cel mai jos posibil. Si acolo trebuie sa-ti dovedesti tie insuti ca-ti esti prieten, sa ai puterea de a zice: partea buna e ca mai jos de atat nu pot sa cad. Ar fi timpul sa ma ridic. Si incet-incet, ca un fulg care incepe plutirea, sufletul ti se invioreaza la vederea unei flori, a unui rasarit de soare sau a unui prieten vechi. Si, fara sa realizezi asta, urci.
Este insa foarte important ca sa-ti amintesti mereu caderea, sa o inveti, pentru ca ea, asa cum bine ai zis, va mai veni in viata ta. Dar vei fi calit, vei sti cararea de intoarcere, drumul prin suferinta nu va fi mai usor, insa va fi mai scurt. Si vei iesi de doua ori invingator. Perseverent in a gasi lumina, in a-ti pune intrebari despre tine, despre rolul si locul tau, despre interactia ta cu universul si cu persoanele ce-ti sunt aproape. Devii schimbat, mai profund, mai echilibrat, respiri inainte de a raspunde la intrebari. Iti acorzi timpul de a fi cu tine insuti, te imblanzesti pe tine insuti, te redescoperi.
In toate incursiunile acestea in necunoscut pe care viata ni le «ofera» gratuit, singurul punct de sprijin ne sunt prietenii. Si spunand prieteni, incep cu tine insuti. TREBUIE, repet: trebuie sa-ti fi prieten, cel mai bun prieten, ai nevoie de tine insuti pentru a inainta, pentru a evolua. Dar si ceilalti prieteni sunt importanti. Sunt punctele de sprijin de care avem nevoie pentru a darama universul mohorat din sufletul nostru in cadere.
Pentru a sintetiza si a da trei atribute ale unui caracter distilat inteligent, as vota pentru: perseverent in a gasi lumina si a-ti pune intrebari despre sine, locul si rolul tau in microcosmosul existentei tale, prieten de nadejde pentru sine insusi, deschis la a invata, a acumula din orice experienta, pozitiva sau negativa.»

CR


dimanche 14 octobre 2012

Zborul



Eu zbor. Si nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. E asa natural, doar intind mainile si zbor.

Am vazut orase si mari, copaci si flori, oameni grabindu-se sau pierzand vremea pe strazi, de acolo, de sus.

La un moment dat am vorbit de asta unor prieteni, iar ei mi-au zis ca sunt foarte bizara, ca ei nu au zburat niciodata. Ma intreb cu arata visele lor, fara zbor.

Stiu ca atunci cand sunt acolo, sus, totul e placut, simt un soi de fericire imponderabila, care vine din univers si se rasfrange asupra mea, ca o raza asupra oglinzii, si se reflecta inapoi in univers. Poate ca asa e Dumnezeirea, ca un zbor, o contopire cu universul, o stralucire din care faci parte.

Cand sunt acolo, sus, am o singura frica: ca cei care nu zboara sa nu ma vada, pentru ca ar fi prea mult pentru ei, nu ar putea intelege. Si ma ridic mereu mai sus, sau zbor pe inserat, sau ma ascund langa copaci, sau merg in zone aglomerate, unde oamenii au atatea griji ca au uitat sa se mai uite in sus, spre cer.

E adevarat ca daca nu putem intelege, e foarte greu sa acceptam ceva. Ma intreb cum a facut Dumnezeu sa cuprinda intr-o scriptura tot ceea ce el a creat, iar aceasta scriptura sa fie pe intelesul nostru, al omenirii. E drept ca Biblia numai pe intelesul nostru nu e, cel putin Vechiul Testament. Am citit Biblia in trei ani, seara de seara. Si doar un minim din comorile ascunse acolo mi s-a aratat. Oare cunoasterea e calea spre fericire? Sau cunoasterea completata de iubire? Sau iubirea de cunoastere? In fapt, vorbim atata de iubire incat ii pierdem esentialul, ea se scurge pe langa noi ca nisipul in palme, fara sa o putem opri din cadere.

Ce complicat, sa nu intelegi mai nimic.

mardi 2 octobre 2012

Pensons à nous!



Tant des changements dans nos vies! Et nous n'avons même pas le temps de réaliser à quelle vitesse nos vies changent.

Je regarde autour de moi et je suis touchée par la capacité d'adaptation des gens aujourd'hui. Des travaux dans la rue avec des detours incroyables, des nouveaux immeubles chaque jour, changement de normes, changement des ordres professionnels, changement de partenaires, changement de boulot, d'adresses, de numéros de téléphone, etc. Nous pouvons vivre calmement tous ces changements, nous demandons plus de nous mêmes chaque jour, comme si notre univers intérieur est infinit.

Mais il n'est pas, nous jours sont comptés.

Je me demande si, en changeant tant l'extérieur dans ce processus d'adaptation, nous arrivons à changer l'intérieur aussi? Est-ce que nos mentalités changent à ce rythme, sans nous rendre compte? Nous sommes notre référentiel et c'est impossible de voir ces changements, car pour nous tout est comme ça depuis des années. Je regarde mes proches et je vois que, malgré l'adaptation extérieure, l'intérieur est préservé, comme un noyau qui va transmettre à la nouvelle génération tous les bons acquis de son espèce.

Est-ce qu'on essaie trop de s'adapter aux changements extérieurs et nous n'avons plus le temps pour nous, pour chercher vraiment ce qu'on devrait changer dans nos vies? Je me demande sans cesse combien de temps j'accorde à moi même, car c'est MA vie celle que je vis.

Pensons beaucoup plus à nous mêmes, à nos amours, à nos passions, à nos vies, car c'est là l'essentiel et non dans notre merveilleuse capacité d'adaptation (extérieure) et de réussite.

CR 



jeudi 27 septembre 2012

Sensul vietii

Cu fiecare zi care trece, incerc sa gasesc un sens vietii. Dar realizez ca ceva imi scapa, ca atunci cand incepi sa citesti intr-o limba pe care nu o cunosti suficient, intelegi cateva cuvinte si imaginezi cam ceea ce ar vrea sa zica frazele, dar ansamblul nu se leaga, nu e coerent.


Ma gasesc la intersectia intre luciditate si logica pura, pe care le exersez in fiecare zi in viata mea profesionala, si sensibilitate, pe care o respir in fiecare planta, floare sau fiinta vie pe care le vad. Merg mereu catre inainte, pe aceste doua carari. Si mereu se deschid noi orizonturi, care umplu de culoare viata mea.


Toamna, care transforma Montréalul in palat fermecat, cu frunze de la verde la rosu, trecand prin toate celelate palete posibile, cu aerul rece care iti dilata narile dimineata, ma predispune la visare. Imi inlesneste conectarea la tot ceea ce exista in univers, vizibil, dar mai ales invizibil, la torentul de energie si de «altceva» ce se revarsa peste noi in orice moment, invadandu-mi venele si fiinta, fara a-i putea da un nume.


Cercetarea si pregatirea profesionala, care nu inceteaza nici o zi (da, inca studiez in fiecare zi, fara sambete si duminici) ma adancesc in intelegere, ca o camera care patrunde cu un zoom tot mai mare catre partile cele mai intime ale materiei, ale atomilor, ale universurilor interioare, descrise sau nu de formule matematice. Cu fiecare zi, devin mai sigura de ceea ce cunosc, si mai constienta de infinitatea pe care nu o cunosc inca.


Viata noastra e ca un iceberg. Vedem doar o frantura din ceea ce este cu adevarat, iar restul ne suntem datori noua insine sa-l descoperim. Si rezultatul depinde de gradul nostru de profunzime si de implicare in acesta descoperire, cunoastere. Am vazut enorm de multi oameni care sutin ca viata lor este numai partea icebergului care se vede, pentru ca e singura pe care o pot percepe cu simturile lor. Fara a-si pune intrebari, fara a gasi raspunsuri, in cautarea acestui sens al vietii de care tot vorbesc. Altii, care sunt foarte avansati in cunoastere, ca temerarii care testeaza gheata fragila de pe lac, si care vorbesc cu nonsalanta de simturile lor de parca noi toti simtim la fel. De parca fiecare trebuie sa se inchine la Dumnezeul lor.


Cred ca trebuie sa descoperim singuri, centimetru cu centimetru, sensul vietii. Si sa nu ne pierdem in cale, atrasi de culorile si frumusetea altor pesonaje, care pretind ca au gasit sensul vietii si ca noi toti trebuie sa il urmam. Sensul vietii e unic, si in asta consta si incredibila lui frumusete si putere de atractie catre a-l cunoaste, a-l descoperi.


Cu fiecare zi care trece, incerc sa gasesc un sens vietii. Dar realizez ca ceva imi scapa, ca atunci cand incepi sa citesti intr-o limba pe care nu o cunosti suficient, intelegi cateva cuvinte si imaginezi cam ceea ce ar vrea sa zica frazele, dar ansamblul nu se leaga, nu e coerent...


samedi 8 septembre 2012

Je valais moins que mon vote


J’ai fait l’erreur d’aimer un politicien. Mais je l’ai aimé de celle façon qu’on ne peut pas le décrire, qu’on ne trouve pas les mots pour le dire, profondément et pacifiquement, comme si cet amour venait d’une autre dimension.

J’essayais de comprendre pourquoi cette marée était ci-haute, mais le tangage était si fort que je me perdais dans mes pensées, toujours voulant de l’oublier et toujours arriver à l’aimer plus.

C’est paradoxal, mais on ne choisit jamais l’homme qu’on aime. L’amour tombe comme une bombe en pleine guerre, sans que quelqu’un le demande ou le sache avant. Et oui, cette bombe a détruit tout. Hiroshima de mon âme ne veut plus s’en refaire. La Terre tourne sans moi.

Et lui, il regardait son succès politique, en pensant à la prochaine campagne. Il avait toujours le sourire parfait et le mot juste, il était le séducteur parfait, sans aucun souci. Le vote, c’est juste ça qui compte.

Je n’ai pas voté, je savais qu’il gagne, de toute façon. Juste les élections. Car il ne va jamais savoir ce qu’il a perdu.   

samedi 21 avril 2012

La vérité

C'est toujours difficile de définir la vérité. Est-ce notre perception ou cela est un concept neutre, qui ne varie pas d'une personne à l'autre et qui a une valeur absolue? Comme la vérité est unique, car si on commence à parler de plusieurs vérités on tombe déjà en absurde, la vérité dépasse notre perception et interprétation. La vérité existe dans notre vie comme les arbres alentour existent. Ma question fondamentale est si la vérité doit être divulguée ou s'il faut cacher cette vérité parfois, pour l'amour de nos proches.
Plusieurs options sont envisageables. Si la vérité sera toujours dite candidement, cela changerait nos vies. Sommes-nous capables de digérer la vérité toute nue ou cela va nous transformer dans des suicidaires? Est-ce correct de détruire tous les rêves de nos amis en leur disant la vérité? Oui, cela pourrait être correct, mais cruel. À la fin de leurs rêves, le réveil, la douche froide de la réalité, va nous incriminer. Deux péchés: le premier, de vivre avec ta conscience en sachant que tu n'as pas relevé la vérité, et le deuxième, de perdre la confiance de l'ami. Et cela juste pour le protéger contre la réalité abominable de la vie. Est-ce une raison valable, est-ce un risque à prendre?
On pourrait dire: la vérité est cela, mais tu peux encore rester dans ton monde des rêves. Et on va détruire le monde des rêves de notre ami, car il fera toujours face à la réalité, à l'entrée dans son monde des rêves, comme une grande porte avec un mot-de-passe inconnu. Avons-nous le droit de couper le lien entre notre ami et son monde des rêves? Pourquoi sommes-nous amis? C'est pour nous encourager réciproquement à avancer, à vivre la vie en paix, à rêver et à réaliser nos rêves, non? Si une vérité cachée pourrait amener mon ami à une réalisation exceptionnelle, aurais-je le courage de lui avouer la vérité?
Avouer, cela devrait, en théorie, être la seule option envisageable. Mais si cette vérité va détruire les pillons des meilleurs constructions dans sa vie, si cette vérité pourrait changer le cours de vos vies, même de changer le plus optimiste des hommes en réaliste (pour moi le réalisme est synonyme avec pessimisme)? Est-ce qu'on pourrait toujours dire cette vérité?

Finalement, ne pas avouer la vérité est très diffèrent de mentir. Cela ne pourrait pas être fait, car mon monde de rêves sera détruit, si ma relation d'amitié est basée sur des mensonges.

Chaque vérité est importante, il faut toujours bien calculer l'impact de la vérité sur nos proches. Si c'est trop dur pour eux, au moins de retarder le moment de la vérité. Les blessures seront évitées et nous pouvons préparer nos amis à comprendre.

Complexe, non? Qu'est-ce que vous en pensez?
   

dimanche 15 avril 2012

Lectiile vietii

Viata noastra e o carte deschisa, fiecare zi e o noua lectie de invatat. Cateodata continutul e evident, ca si cursurile de contabilitate, cateodata, continutul e bine ascuns, ca un curs de fizica teoretica. Menirea noastra este de a fi suficient de entuziasti si de a cerceta mereu sensul zilelor noastre.
Multe sunt lectiile vietii. Si oricat de mult am invata, mult mai mult ne ramane de invatat inca. Invatam sa vorbim, sa cantam, sa utilizam cutitul si furculita, sa ne abtinem atunci cand ar trebui sa reactionam negativ, sa lucram in echipa, sa vorbim engleza, franceza, chineza etc. Dar cele mai grele si mai de neinteles lectii raman cele despre iubire. Am vrea sa stim totul despre iubire, ne uitam la tone de filme siropoase, care se termina bine si care ne fac sa credem ca iubirea e foarte accesibila, ca se gaseste la fiecare colt si ca ne face fericiti pana la sfarsitul vietiilor noastre.
In fapt, iubirea e o revelatie, ca si Dumnezeu. Nu ni se arata in fiece zi sau pe fiece poteca. Trebuie sa avem rabdarea si nelinistea de a o cauta, chiar daca nu e evident. Pentru cate ne aduce iubirea in suflete, pentru echilibrul si forta ce ni le da, pentru contopirea cu universul si cu sensurile acestuia, merita sa fim consecventi.
Nu, nu o caut in cluburi. Si nici in metrou. Nu e asa de triviala pentru a rasari de acolo. Nu e aproape, dar nici departe, pentru ca nu e in aceasta dimensiune si departarea de ea nu o pot simti. Dar o astept si cred in ea cum cred in divinitate. Izvor de implinire, ea va veni.

mardi 3 janvier 2012

2012 - En réponse à la critique reçue aujourd'hui

Oui, mon ami, tu as raison, je suis à la recherche, toujours à la recherche, de tout ce qui est meilleur en nous. Même si la vie me fait apprendre les plus difficiles leçons, même si j'arrive sur des chemins qui donnent nulle part, même si je reçois un non catégorique comme réponse à mes questions, je ne cesse pas de continuer. Ma nature optimiste ne me permet pas d'arrêter.
Et oui, la fin de mon histoire sera une «happy end», je suis certaine. Car, même si une bataille est perdue, je continue la guerre. Même si tous les gens autour de moi me trahissent, je recommence par avoir confiance en eux, par ouvrir mon coeur (j'ai encore un, malgré ce que tu penses).
Avant tout, je suis une femme. Je n'oublie jamais ça,  j'ai moitié de mon cerveau d'homme, la partie gauche, mais l'autre moitié est de femme, et très (trop) sensible. Je suis à la recherche de ma meilleure partie, de ta meilleure partie, de sa meilleure partie, pour la compléter, pour vivre nos vies en bonheur sur la voie des découvertes.
L'équilibre, c'est la clé de mon existence. Ce n'est pas du tout un équilibre statique, je suis le dynamisme lui même, en quête de l'équilibre. Et oui, je suis une acrobate, la corde de ma vie ne m'a pas convaincu de renoncer, je continue. En fait, la vie est belle, c'est la solitude qui met de l'ombre dans mes pensés. Mais l'ombre nous fait apprécier mieux le soleil et la lumière, quand cela va arriver.  

À bientôt,