mardi 25 février 2014

Practica agricola



Ascultam azi «Mica tiganiada» a celor de la Phoenix si m-a purtat gandul pe taramul copilariei.

Pe vremea cand eram la scoala primara, mergeam in fiecare toamna la nelipsita practica agricola. Pe atunci nu o apreciam deloc dar acum, parca tot ceea ce a fost greu s-a sters din amintire si a ramas doar parfumul si frumusetea.

Intr-o zi de toamna deci, ne pregateam in curtea scolii spre a merge la practica. Era destul de frig, aburi grosi ne ieseau din gura, semn ca manecile pulovarului, care erau trase astfel incat sa acopere palmele pana la varfurile degetelor, trebuiau inca tinute asa. Nu stiam spre ce recolte vom merge, ce mare chiul vom trage, ca nu prea ne tragea inima spre harnicie.

Autobuzele au sosit, am imbarcat, si priveam pe geam, spre a vedea care ar fi tinta calatoriei, incercand sa ghicim obiectul muncii acestei zile. Am mers pana spre Ghindaresti, un sat nu departe de oraselul nostru. Aici nu ne puteau astepta decat culesul legumelor sau recuperatul de cartofi sau porumb. Pentru legume fiind insa tarziu, am ajuns deci la recuperat cartofi. Ma tot intreb de ce ne duceau la recuperat cartofi, pentru ca noi nu aveam nici o eficienta. Practica curenta era sa ingropam cu piciorul tot ce se vedea sub pamant, destul de adanc, astfel incat la o noua cercetare, nimic sa nu se mai zareasca. Ne departam repede de celelalte clase din scoala, iar rezultatul muncii noastre era nul. Insa terminam primii randurile repartizate, apoi ajungeam la binemeritata pauza.

Nu am facut rabat nici in aceasta zi, am dat fuga spre capatul randului, care era dincolo de un deal, iar dupa ce am trecut dealul, dusi am fost. Am disparut cu totii intr-un lan de porumb din apropiere, spre a nu mai putea fi gasiti si repusi la «treaba». In lanul cu porumb am facut carare, si ne-am afundat destul de adanc. Ne atragea un firicel de fum ce venea de nu-stiu-unde, si ceva vorbe nedeslusite din departare. Am tot inaintat, pana cand am iesit din lanul de porumb, la o satra de tigani instalata pentru o zi-doua acolo.

Tiganii au fost la fel de surprinsi ca si noi de aparitia noastra. Insa au fost foarte deschisi si bucurosi de oaspeti. Ne-au facut turul «ghidat» al taberei lor, ne-au aratat confortul carutelor cu coviltir, ne-au prezentat cainii lor si s-au mandrit cu femeile lor cele mai frumoase. Am cercetat cu incantare oalele cu mancare puse pe foc, mamaliga si puiul la ceaun, pui pe care il adunasera de prin niste gradini din satul apropiat. Nici macar nu se sfiau sa o recunoasca, doar trebuie sa manance si ei, nu? Apoi ne-au chemat in jurul focului, la un cantec si un dans. Si-am petrecut vreme buna in jurul focului, parca prinsi in mrejele tiganilor, uitand de frig, de munca, de timp, de ziua de azi si de viata noastra. Parca pluteam intr-o alta lume, plina de sunete necunoscute, pe un drum celest. Lasasem totul in urma, eram numai suflet, fara materie.

Asta pana cand diriginta noastra, dupa ore de cautare, ne-a gasit, in sfarsit. Trecuse mult de cand lasasem in urma campul cel cu cartofi de recuperat, colegii nostri de scoala, profesori, autobuze, si lumea in care obisnuiam sa traim. Si reintoarcerea la aceasta lume a fost ca un dus rece, brutala si suprinzatoare.

In drum spre casa, inca eram cu gandul la cantecele cele fara inteles, in limba tiganeasca, si la traiul cel dulce si fara griji al nomazilor.

Si astazi, ca si atunci, parca jinduiesc dupa acea traire. E drept, tiganii sunt vrajitori, iar lumea lor e una de basm.