mardi 30 octobre 2012

Disparitia mea



E desuet sa speri. Viata ne ridica ochii spre cer, ne invaluie intr-o frumoasa si dulce iluzie, ne lasa sa urcam, sa plutim si apoi, brusc, dusul rece al dezamagirii.

Ce rost mai are speranta? Cand totul e numai amagire si chin, viata e o repetata suferinta. Deja stiu gustul acesta, fizic, al suferintei, lacrimile-mi devin prieteni, gandurile-mi impletesc un negru vesmant.

Vine iarna, cu vantul rece si cu natura pierduta undeva, departe. Iarna sufletului.

Si ma cert mereu pentru naivitatea cu care am sperat, si ma inchid mereu mai adanc in neimplinire. As vrea sa pot sa ma intorc in copilarie, sa pot dormi fara sa ma gandesc la nimic, apoi sa ma fac mica, tot mai mica, pana sa dispar.

samedi 27 octobre 2012

Mon Montréal - 1 - Les universités

Je me demandais avec quel souvenir pourrais-je commencer? Car j'ai plusieurs qui sont très chers pour moi. Mais je ne pouvais pas commencer avec rien d'autre que HEC.

À mon arivée ici, en 2005, je regardais autour de moi et j'avais le vide dans mon coeur, car je n'avais pas de liens affectifs avec le Montréal. Jusqu'à mon rencontre avec HEC.

Dès que je suis entrée, j'ai senti que j'étais chez moi. Les étudiants bruyants, la bibliothèque, le petit café, tout était chaleureux, je voulais y rester. Et je suis restée, pour des années, à HEC. Premièrement, mon bac, après, mon DESS et la maîtrise, suivis d'un doctorat qui finira jamais. Je demeure à HEC, étudiante à vie.

J'ai découvert plus tard que l'architect de l'immeuble principal de HEC (celui sur Côte Ste-Catherine) est roumain (Dan S. Hanganu). Et personne n'est indifferent à l'architecture de l'immeuble: situé dans une petite fôret, avec des vitres impressionnantes, avec une audace qui coupe le soufle pour les non-initiés. Un amalgame de metal, beton et vitres, et une utilisation des formes de base (carrés, cercles) qui montrent que l'homme dépasse toujours les limites de sa propre imagination.
 
Et quel beau arc-en-ciel après la pluie on pourrait voir à côté de HEC!

Le doctorat à HEC ouvre les portes de toutes les autres universités de Montréal pour ses étudiants, car est un doctorat conjoint. J'ai donc eu le privilège de suivre de cours à HEC, à Concordia, à McGill et à l'UQAM et de connaître les meilleurs professeurs et chercheurs de Montréal.

En regardant vers l'arrière, je pourrais conclure que mon recontre avec HEC a changé ma vie et que HEC est, sans doute, l'institution avec le plus important impact sur ma trajectoire.

Dernièrement, j'ai quitté HEC pour l'UQAM. Et j'ai eu la surprise de decouvrir de professeurs très passionnés, extraordinaires, et des étudiants intéressés aux études. Qu'est-ce qu'on pourrait demander de plus?
 
Pour ceux/celles qui ne connaissent pas les universités de Montréal, une visite virtuelle:

mercredi 24 octobre 2012

Comentariu: vodka - distilare personala



Nu m-am putut abtine astazi sa nu comentez pe un blog pe care-l apreciez (http://bazavan.ro/2012/10/distilarea-personala-inteligenta/#comment-16977). Si vreau sa impartasesc cu voi comentariul meu, pentru ca am considerat subiectul foarte interesant (hei, nu partea cu vodka!).

Voi ce credeti?


«Nu ma pot abtine de la un comentariu, cu toate ca nu vedeam asa intim legate perfectionarea personala si vodka.
Depinde mult si ce distilezi. Daca distilezi de sapte ori tuica de pufoaica, tot tuica de pufoiaca obtii.
Insa sunt de acord cu existenta divergentei intre ceea ce se spune despre evolutia eului (un fel de publicitate personala) si ceea ce se produce in fapt.
Autoanaliza se invata. Cand esti in cadere, atunci cand nu stii cat de mare e haului in care te afunzi, suferinta e prea profunda ca macar sa te intrebi unde se va sfarsi. La un moment dat ajungi acolo, jos, cel mai jos posibil. Si acolo trebuie sa-ti dovedesti tie insuti ca-ti esti prieten, sa ai puterea de a zice: partea buna e ca mai jos de atat nu pot sa cad. Ar fi timpul sa ma ridic. Si incet-incet, ca un fulg care incepe plutirea, sufletul ti se invioreaza la vederea unei flori, a unui rasarit de soare sau a unui prieten vechi. Si, fara sa realizezi asta, urci.
Este insa foarte important ca sa-ti amintesti mereu caderea, sa o inveti, pentru ca ea, asa cum bine ai zis, va mai veni in viata ta. Dar vei fi calit, vei sti cararea de intoarcere, drumul prin suferinta nu va fi mai usor, insa va fi mai scurt. Si vei iesi de doua ori invingator. Perseverent in a gasi lumina, in a-ti pune intrebari despre tine, despre rolul si locul tau, despre interactia ta cu universul si cu persoanele ce-ti sunt aproape. Devii schimbat, mai profund, mai echilibrat, respiri inainte de a raspunde la intrebari. Iti acorzi timpul de a fi cu tine insuti, te imblanzesti pe tine insuti, te redescoperi.
In toate incursiunile acestea in necunoscut pe care viata ni le «ofera» gratuit, singurul punct de sprijin ne sunt prietenii. Si spunand prieteni, incep cu tine insuti. TREBUIE, repet: trebuie sa-ti fi prieten, cel mai bun prieten, ai nevoie de tine insuti pentru a inainta, pentru a evolua. Dar si ceilalti prieteni sunt importanti. Sunt punctele de sprijin de care avem nevoie pentru a darama universul mohorat din sufletul nostru in cadere.
Pentru a sintetiza si a da trei atribute ale unui caracter distilat inteligent, as vota pentru: perseverent in a gasi lumina si a-ti pune intrebari despre sine, locul si rolul tau in microcosmosul existentei tale, prieten de nadejde pentru sine insusi, deschis la a invata, a acumula din orice experienta, pozitiva sau negativa.»

CR


dimanche 14 octobre 2012

Zborul



Eu zbor. Si nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. E asa natural, doar intind mainile si zbor.

Am vazut orase si mari, copaci si flori, oameni grabindu-se sau pierzand vremea pe strazi, de acolo, de sus.

La un moment dat am vorbit de asta unor prieteni, iar ei mi-au zis ca sunt foarte bizara, ca ei nu au zburat niciodata. Ma intreb cu arata visele lor, fara zbor.

Stiu ca atunci cand sunt acolo, sus, totul e placut, simt un soi de fericire imponderabila, care vine din univers si se rasfrange asupra mea, ca o raza asupra oglinzii, si se reflecta inapoi in univers. Poate ca asa e Dumnezeirea, ca un zbor, o contopire cu universul, o stralucire din care faci parte.

Cand sunt acolo, sus, am o singura frica: ca cei care nu zboara sa nu ma vada, pentru ca ar fi prea mult pentru ei, nu ar putea intelege. Si ma ridic mereu mai sus, sau zbor pe inserat, sau ma ascund langa copaci, sau merg in zone aglomerate, unde oamenii au atatea griji ca au uitat sa se mai uite in sus, spre cer.

E adevarat ca daca nu putem intelege, e foarte greu sa acceptam ceva. Ma intreb cum a facut Dumnezeu sa cuprinda intr-o scriptura tot ceea ce el a creat, iar aceasta scriptura sa fie pe intelesul nostru, al omenirii. E drept ca Biblia numai pe intelesul nostru nu e, cel putin Vechiul Testament. Am citit Biblia in trei ani, seara de seara. Si doar un minim din comorile ascunse acolo mi s-a aratat. Oare cunoasterea e calea spre fericire? Sau cunoasterea completata de iubire? Sau iubirea de cunoastere? In fapt, vorbim atata de iubire incat ii pierdem esentialul, ea se scurge pe langa noi ca nisipul in palme, fara sa o putem opri din cadere.

Ce complicat, sa nu intelegi mai nimic.

mardi 2 octobre 2012

Pensons à nous!



Tant des changements dans nos vies! Et nous n'avons même pas le temps de réaliser à quelle vitesse nos vies changent.

Je regarde autour de moi et je suis touchée par la capacité d'adaptation des gens aujourd'hui. Des travaux dans la rue avec des detours incroyables, des nouveaux immeubles chaque jour, changement de normes, changement des ordres professionnels, changement de partenaires, changement de boulot, d'adresses, de numéros de téléphone, etc. Nous pouvons vivre calmement tous ces changements, nous demandons plus de nous mêmes chaque jour, comme si notre univers intérieur est infinit.

Mais il n'est pas, nous jours sont comptés.

Je me demande si, en changeant tant l'extérieur dans ce processus d'adaptation, nous arrivons à changer l'intérieur aussi? Est-ce que nos mentalités changent à ce rythme, sans nous rendre compte? Nous sommes notre référentiel et c'est impossible de voir ces changements, car pour nous tout est comme ça depuis des années. Je regarde mes proches et je vois que, malgré l'adaptation extérieure, l'intérieur est préservé, comme un noyau qui va transmettre à la nouvelle génération tous les bons acquis de son espèce.

Est-ce qu'on essaie trop de s'adapter aux changements extérieurs et nous n'avons plus le temps pour nous, pour chercher vraiment ce qu'on devrait changer dans nos vies? Je me demande sans cesse combien de temps j'accorde à moi même, car c'est MA vie celle que je vis.

Pensons beaucoup plus à nous mêmes, à nos amours, à nos passions, à nos vies, car c'est là l'essentiel et non dans notre merveilleuse capacité d'adaptation (extérieure) et de réussite.

CR