Izvorul

Stie cineva de ce, cum si unde se va naste un nou izvor? Un izvor cu apa clara, rece si pura, care ne curateste si ne stinge setea? Eu cred ca nu.

Dragostea se naste in noi ca un izvor.

In padurea gandurilor mele sunt copaci falnici, frunze si flori, iar eu «haihuiesc» si ma minunez mereu de cate un apus de soare, de catre o picatura de ploaie sau de un puiut de soricel. Ma asez, din cand in cand, pe cate o piatra, si privesc in jur. Dar niciodata, absolut niciodata, nu stiu unde si cand va apare un izvor. El apare din senin, fara nici un semn, si, odata aparut, curgerea-i nu poate fi oprita. Purificatoare si linistitoare e apa-i clara, si transforma padurea gandurilor mele in paradis. Si nu un paradis profan, ci chiar o farama din paradisul original, creat de Dumnezeu pentru noi, oamenii.

Cateodata ne indoim de tot ceea ce exista, de tot ceea ce a fost creat, cautand legi, formule si teoreme pentru a putea admite existenta lucrurilor evidente, palpabile, vizibile. Nu e de mirare ca pentru padurea noastra interioara, negatia e prima care se fixeaza in discursul multora. Suntem farama de paradis, atunci cand izvorul apare si ne purifica.

Stau, in padurea gandurilor, si privesc iarna ce viscoleste zapada. Nici urma de izvor, nici o cale spre el. E frig si ma gandesc la fetita cu chibrituri, care nu a mai supravietuit iernii. Dar nu aprind nici un chibrit, doar imi suflu in palme. In mine e caldura suficienta pentru inca o iarna, stiind ca primavara e acolo, la distanta de «doar» o iarna.

Primavara, cu soare si flori, si cu apa de izvor...