Disparitia mea

E desuet sa speri. Viata ne ridica ochii spre cer, ne invaluie intr-o frumoasa si dulce iluzie, ne lasa sa urcam, sa plutim si apoi, brusc, dusul rece al dezamagirii.

Ce rost mai are speranta? Cand totul e numai amagire si chin, viata e o repetata suferinta. Deja stiu gustul acesta, fizic, al suferintei, lacrimile-mi devin prieteni, gandurile-mi impletesc un negru vesmant.

Vine iarna, cu vantul rece si cu natura pierduta undeva, departe. Iarna sufletului.

Si ma cert mereu pentru naivitatea cu care am sperat, si ma inchid mereu mai adanc in neimplinire. As vrea sa pot sa ma intorc in copilarie, sa pot dormi fara sa ma gandesc la nimic, apoi sa ma fac mica, tot mai mica, pana sa dispar.