Zborul

Eu zbor. Si nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. E asa natural, doar intind mainile si zbor.

Am vazut orase si mari, copaci si flori, oameni grabindu-se sau pierzand vremea pe strazi, de acolo, de sus.

La un moment dat am vorbit de asta unor prieteni, iar ei mi-au zis ca sunt foarte bizara, ca ei nu au zburat niciodata. Ma intreb cu arata visele lor, fara zbor.

Stiu ca atunci cand sunt acolo, sus, totul e placut, simt un soi de fericire imponderabila, care vine din univers si se rasfrange asupra mea, ca o raza asupra oglinzii, si se reflecta inapoi in univers. Poate ca asa e Dumnezeirea, ca un zbor, o contopire cu universul, o stralucire din care faci parte.

Cand sunt acolo, sus, am o singura frica: ca cei care nu zboara sa nu ma vada, pentru ca ar fi prea mult pentru ei, nu ar putea intelege. Si ma ridic mereu mai sus, sau zbor pe inserat, sau ma ascund langa copaci, sau merg in zone aglomerate, unde oamenii au atatea griji ca au uitat sa se mai uite in sus, spre cer.

E adevarat ca daca nu putem intelege, e foarte greu sa acceptam ceva. Ma intreb cum a facut Dumnezeu sa cuprinda intr-o scriptura tot ceea ce el a creat, iar aceasta scriptura sa fie pe intelesul nostru, al omenirii. E drept ca Biblia numai pe intelesul nostru nu e, cel putin Vechiul Testament. Am citit Biblia in trei ani, seara de seara. Si doar un minim din comorile ascunse acolo mi s-a aratat. Oare cunoasterea e calea spre fericire? Sau cunoasterea completata de iubire? Sau iubirea de cunoastere? In fapt, vorbim atata de iubire incat ii pierdem esentialul, ea se scurge pe langa noi ca nisipul in palme, fara sa o putem opri din cadere.

Ce complicat, sa nu intelegi mai nimic.