Ma bate mereu un gand de zadarnicie. Incerc sa-l alung, dar el persista, ca un agent de asigurari. Si nu stiu ce arme as putea utiliza contra lui. Orice fac sau orice idee as avea, vine acest gand de zadarnicie si paralizeaza totul, zicandu-mi ca oricum e zadarnic, nimic nu se va schimba in bine in eul meu.
Si cred ca zadarnicia asta mi-a devenit un quasi-prieten din momentul cand am pierdut speranta. Speranta a cazut undeva, cum cade un obiect pretios intr-o mica crapatura, care duce spre un hau imens, car duce spre nicaieri sau spre intreg universul. Si speranta s-a pierdut, si-a luat zborul, s-a dilatat cat tot universul si in final a disparut, iar procesul e ireversibil.
Cred ca toate procesele din sufletul nostre sunt ireversibile. Reversibilitatea e ca un fel de film romantic, o idealizare a unei realitati dezamagitoare. Doar pentru a incerca sa te indrume catre un drum ce duce nicaieri, catre iubiri imaginare si obtuze, care nu exista, n-au existat si nici nu vor exista vreodata.
Imaginatia, cel mai bun prieten al meu (poate singurul), mereu aproape si mereu loial. Dar de neatins, care nu iese la cafea sau care sta cu blonda langa el, si care nu scrie commentarii pe blog. Cred ca imaginatia prea bogata ne pune frane succesului si evolutiei, rapoartandu-ne mereu la ce ne-am imaginat, sau la ceea ce ar putea fi, sau la ceea ce am vrea sa fie. Realitatea e doar o palida copie a lumii din vis, a imaginarului mult mai bogat, mai colorat si plin de dragoste, utopic.
Si uite-asa ma invart mereu in acelasi cerc al zadarniciei. Si parca nu mai imi vine sa mai incerc nimic, stiind deja ca din afara, toate minunatele mele eforturi de a schimba ceva in eul meu personal, se vad ca pe importante realizari cand, in fapt, nu sunt decat esecuri repetate. Nimic nu se mai poate schimba in eul meu personal.
Zadarnic. Si totusi...
