Cartarescu

Il citesc pe Cartarescu. Pana aici nimic deosebit. Insa cum il citesc, asta da diferenta. Il citesc cu picatura, ca si cum ar fi un amic scump la vorba, pe care-l intalnesc la bere in fiecare seara, si care imi destainuie din cerul luminos al viselor sale, putin cate putin. Si, seara de seara, sunt mai curioasa sa aflu mai mult din zbaterea sufletului sau, din incercarea (sau iluzia) sa de zbor.
Nu stiu voi cum il cititi pe Cartarescu. Nu stiu cum il primiti. Eu, ca o cafea fierbinte. Aromata, gustoasa, forte, insa extrem de fierbinte, pe care-ai vrea sa o bei dintr-o sorbire, insa care iti distruge papilele daca te avanti la mai mult decat un strop. Da, nu iau decat un strop in fiecare seara, pentru a-mi acorda privilegiul de a talmaci si rastalmaci gandurile sale, de a ma acoperi pe mine insami cu paturi din aripi multicolore de fluturi, de a toarce un fir matasos de poveste si de a-mi tese vesminte care ma vor incalzi seri de-a randul, nopti de-a randul, in intunerici.
Sunt carti ce le citesc pe nerasuflate, in jumatate de zi, iar apoi raman nedumerita. Cum de ma infioara un timp atat de scurt, cum de zboara ca un fum, cum de, desi interesante, nu ma aprind, pentru a arde, precum o lumanare, mult dupa cititul lor?
Sunt alte carti pe care le citesc greu. In aceasta categorie trebuie sa subcategorisesc, nu toate cartile sunt la fel. Biblia singura ar ocupa o subcategorie, cu frazele sale neintelese, pline de-ntelesuri, cu insiruirile de nume si de urmasi, urmasi ai urmasilor, ai urmasilor etc. Cu pildele pe care le cunosc din filmele ce ruleaza in bucla de Paste, cu harti interesante si cu mesaje greu de descifrat. Deci da, biblia am citit-o greu, pentru ca imi scapa deseori mesajul, intelesul era ascuns sau mintea mea prea cruda. O alta subcategorie o reprezinta cartile teroare, gen Dostoievski, care omoara si cititorul odata cu personajele sale, sau carti despre razboaie interminabile, in care scopul initial al luptei se pierde pe parcurs, gen Garcia Marquez.
Dar subcategoria pe care o ador este aceasta a cartilor tipat, care ies cu putere din pieptul autorului, si care iti sparg timpanul, iti inunda toate simturile si iti taie rasuflarea. Insa a caror talc il cauti inca mult timp dupa ce le-ai citit, ca si versurile unei melodii dragi de demult, care iti scapa.
Ce bun a fost Dumnezeu cand a creat scriitorul, acest om chinuit de ganduri si de plasmuiri, care daruieste cu generozitate din trairea lui si cititorului!

Carti

Legatura dintre mine si carte e una tainica, mistica as putea spune. Cartea e prietena mea dintotdeauna, niciodata nu s-a departat de mine cu nici un centimetru, a fost acolo martora trairilor mele si culegatoarea lacrimilor, la bucurie sau la necaz.

Am fost provocata sa fac un clasament al cartilor ce le-am citit, iar asta nu-mi da pace de ceva timp. Am si visat ca ma luptam cu mine insami, spre a ajunge a clasa o parte din mine, ceva ce mi-e asa de drag, si nici macar in vis n-am fost capabila sa reusesc asa ceva.

Spune-ti-mi, dragilor mei, voi aveti un clasament al prietenilor? Eu una n-am. Am ori prieteni, ori nu.

Deci, poate, cel mult, as putea sa va vorbesc de dragostea ce o port unor carti care schimba viata mea, zi de zi, de cate ori le recitesc. Si printre acestea sunt multe.

Si as incepe cu o carte draga mie: «Le Petit Prince» a lui St-Exupéry. O carte ce am citit-o initial in copilarie in romana, fara sa ma impresioneze. Apoi am primit-o in dar de la o delegatie franceza ce vizita scoala mea. Si am recitit-o, in franceza. Si am intrat in lumea fantastica a micului print, din care nu mai pot iesi nicicand. Si nici n-as vrea. Pentru ca cine altul mi-ar mai vorbi asa de frumos de prietenie, de fidelitate si de loialitate. Si cine ar desena asa de prost ca si mine, fara a fi deloc stresat de lipsa de gratie a creionului in mana sa, ci doar profund atasat imaginatiei sale? Si, mai ales cand viata mi-a facut cadou o frumusete de caine care e ca un «mouton», de ce as uita de micul print? El ma viziteaza din cand in cand, sa mai vorbim de florile si de culorile din viata noastra.

Va previn, vorbesc de cartile pe care le iubesc asa cum imi revin din memorie, fara clasament sau pretentii.

Deci: «Surely You're Joking, Mr. Feynman!» e cartea care mi l-a prezentat pe Richard Feynman, si mi l-a facut prieten ceva ani dupa moartea sa, prin apartenenta la aceleasi idei si conceptii. Si care m-a determinat sa cant la toba cu o placere nebuna, fara sa ma mai gandesc la vecini sau la oricine altcineva din univers. Placere pura... Daca nu credeti, incercati. Eu am descoperit chiar o metoda proprie: cant la toba cu o lingura de lemn, sunetul e mai pur si mai clar, si mainile nu imi mai obosesc. Cititi-l pe Feynman daca nu ati avut inca ocazia, sper sa se faca la fel de iubit de voi cat si de mine.

O carte draguta, pe care am descoperit-o recent, este: «La Danse des ombres» de Alice Munro. Scrisa frumos, de calitate, o culegere de nuvele care va va captiva. Am mers de mana cu micuta Alice si tatal ei in masina familiei, am trait impreuna cu ea experientele mai frumoase sau mai putin frumoase ale vietii sale. Si m-a captivat. Un Nobel al literaturii se ia pe merit, iar cei care sunt adevaratii castigatori suntem noi, cititorii autorului premiat.

Pe partea mai stiintifica, fara insa a fi tehnica, mi-a placut «My Stoke of Insight» de Dr. Jill Bolte Taylor. O carte care ne invata multe, lupta cu noi insine si multiplele posibilitati de a deveni castigatori prin perseverenta, dar care prezinta foarte multe informatii cu privire la accidentul vascular, diagnostic si prevenire. O experienta ce va va captiva.

M-am chinuit ceva timp sa citesc «One Hundred Years of Solitude», de Gabriel Garcia Marquez. Si, cu memoria mea foarte proasta, ma incurcam intre membrii familiei Buendia, capabila sa-l identific numai pe Melquiade si camera sa obscura, in tot Macondo-ul. Insa cartea e o revelatie: sfarsitul a venit sa clarifice tot chinul paginilor citite, toata nelinistea adunata prin lectura, ca o descifrare a scrisului din papirusurile tiganului. Frumos.

Si de ce nu, «l'Alchimiste» al lui Coelho? Recitit acum cateva zile, cu aceasi placere si exaltare ca dintotdeauna. O rampa de lansare in lumea viselor, a curajului, a afirmarii, a urmarii destinului, a intelepciunii si a intelegerii misterelor lumii in care vagabondam. Un desert cu un cer plin de stele, strabatut impreuna cu autorul, stele ce ne vorbesc, fiecaruia dintre noi, de destinul sau si de calea spre implinire. Uneori e usoara, lina si placuta. Alteori e sinuoasa, traverseaza canale sau oceane, continente, pentru a ajunge acolo unde ne e menit.

Lectura frumoasa, eu ma intorc la cartile mele.

Practica agricola

Ascultam azi «Mica tiganiada» a celor de la Phoenix si m-a purtat gandul pe taramul copilariei.

Pe vremea cand eram la scoala primara, mergeam in fiecare toamna la nelipsita practica agricola. Pe atunci nu o apreciam deloc dar acum, parca tot ceea ce a fost greu s-a sters din amintire si a ramas doar parfumul si frumusetea.

Intr-o zi de toamna deci, ne pregateam in curtea scolii spre a merge la practica. Era destul de frig, aburi grosi ne ieseau din gura, semn ca manecile pulovarului, care erau trase astfel incat sa acopere palmele pana la varfurile degetelor, trebuiau inca tinute asa. Nu stiam spre ce recolte vom merge, ce mare chiul vom trage, ca nu prea ne tragea inima spre harnicie.

Autobuzele au sosit, am imbarcat, si priveam pe geam, spre a vedea care ar fi tinta calatoriei, incercand sa ghicim obiectul muncii acestei zile. Am mers pana spre Ghindaresti, un sat nu departe de oraselul nostru. Aici nu ne puteau astepta decat culesul legumelor sau recuperatul de cartofi sau porumb. Pentru legume fiind insa tarziu, am ajuns deci la recuperat cartofi. Ma tot intreb de ce ne duceau la recuperat cartofi, pentru ca noi nu aveam nici o eficienta. Practica curenta era sa ingropam cu piciorul tot ce se vedea sub pamant, destul de adanc, astfel incat la o noua cercetare, nimic sa nu se mai zareasca. Ne departam repede de celelalte clase din scoala, iar rezultatul muncii noastre era nul. Insa terminam primii randurile repartizate, apoi ajungeam la binemeritata pauza.

Nu am facut rabat nici in aceasta zi, am dat fuga spre capatul randului, care era dincolo de un deal, iar dupa ce am trecut dealul, dusi am fost. Am disparut cu totii intr-un lan de porumb din apropiere, spre a nu mai putea fi gasiti si repusi la «treaba». In lanul cu porumb am facut carare, si ne-am afundat destul de adanc. Ne atragea un firicel de fum ce venea de nu-stiu-unde, si ceva vorbe nedeslusite din departare. Am tot inaintat, pana cand am iesit din lanul de porumb, la o satra de tigani instalata pentru o zi-doua acolo.

Tiganii au fost la fel de surprinsi ca si noi de aparitia noastra. Insa au fost foarte deschisi si bucurosi de oaspeti. Ne-au facut turul «ghidat» al taberei lor, ne-au aratat confortul carutelor cu coviltir, ne-au prezentat cainii lor si s-au mandrit cu femeile lor cele mai frumoase. Am cercetat cu incantare oalele cu mancare puse pe foc, mamaliga si puiul la ceaun, pui pe care il adunasera de prin niste gradini din satul apropiat. Nici macar nu se sfiau sa o recunoasca, doar trebuie sa manance si ei, nu? Apoi ne-au chemat in jurul focului, la un cantec si un dans. Si-am petrecut vreme buna in jurul focului, parca prinsi in mrejele tiganilor, uitand de frig, de munca, de timp, de ziua de azi si de viata noastra. Parca pluteam intr-o alta lume, plina de sunete necunoscute, pe un drum celest. Lasasem totul in urma, eram numai suflet, fara materie.

Asta pana cand diriginta noastra, dupa ore de cautare, ne-a gasit, in sfarsit. Trecuse mult de cand lasasem in urma campul cel cu cartofi de recuperat, colegii nostri de scoala, profesori, autobuze, si lumea in care obisnuiam sa traim. Si reintoarcerea la aceasta lume a fost ca un dus rece, brutala si suprinzatoare.

In drum spre casa, inca eram cu gandul la cantecele cele fara inteles, in limba tiganeasca, si la traiul cel dulce si fara griji al nomazilor.

Si astazi, ca si atunci, parca jinduiesc dupa acea traire. E drept, tiganii sunt vrajitori, iar lumea lor e una de basm.

Din nou la scoala

Cand primele frunze incep sa rugineasca, e timpul sa ne intoarcem la scoala. Si stiu ca perioada asta inaintea inceperii scolii era una grea pentru mine inca de cand eram copil, pentru ca eram mereu nerabdatoare. Nerabdatoare sa invat altceva, sa regasesc prietenii, profesorii si cheful nebun de sotii. Pentru ca numai un elev cuminte nu eram. Insa imi placea enorm sa invat. Setea asta de a invata nu a murit niciodata, iau cursuri iar si iar, citesc, recitesc, iar cand un tamplar repara ceva la mine in casa sau cand electricianul isi face treaba lui, hop si eu pe langa, incercand sa invat din orice situatie.

Cred ca nu e placere mai mare pe care o poti impartasi cu semenii tai decat invatatura. Ce poate fi mai inaltator decat intelegerea ecuatiilor si a exemplelor cele mai dificile ale profesorului preferat din facultate, mai inaltator decat citirea randurilor unei carti si patrunderea gandurilor autorului, de parca sta langa tine, la o cafea si la o vorba, mai inaltator decat privirea studentului, mandru ca a inteles exemplul cel mai dificil pe care l-ai prezentat?

Gandesc ca invatatura o impartasim cu orice fiinta, incluzand animalele si plantele. Comunicam prin multiple forme cu tot ce e viu in jur. Plantele imi vorbesc, e foarte usor de vazut cand o planta e fericita si cand nu, animalele ne dau lectii de loialitate mai perfecta decat cea intalnita in lumea umana.

Exista insa lectii de suflet, sau lectii de logica. La scoala primeaza lectiile de logica, toata constructia ideilor e legata pe neuroni. Insa lectiile ce le primim de la natura, de la energia ce ne inconjoara, sunt lectii de suflet, care ne inalta si ne invata sa echilibram tot ceea ce avem in vietile noastre.

Se apropie deci prima saptamana de scoala. Aceeasi nerabdare, acelasi freamat. Si aceeasi bucurie in suflet cand pot comunica studentilor mei cu pasiune. In timpul cursului parca zbor, intrebarile imi dau aripi, incoltesc idei noi, piste nedescoperite inca. Si scoala e mai mult decat o simpla sala de curs sau un birou, e un loc magic, unde se dezbat idei, unde rasar teorii, unde se testeaza posibile dependente sau reactii. Unde se comunica.

Sa aveti un an scolar bun! Va astept sa va ascult ideile, sa le dezbatem, sa evoluam impreuna in intelegerea noastra.

C.  

Copilaria

De cate ori va intoarceti in copilarie? Sa va spun un secret: ori de cate ori v-ati duce, tot nu e suficient. Haideti, luati-va de mana si duceti-va acolo, in copilarie, asezati-va pe scarile unde numarati la ascunselea, respirati aerul transpirat din jur si reintrati in pielea copilului de atunci. Ce fericita pierdere de sine, ce fericita deconectare de la partea stanga a creierului, cea care ne atrage mereu atentia la maturitate ca lucrurile ce le facem nu sunt perfecte.

Si ce daca lumea din jur te crede visator, te crede pierdut. ..Tu retraiesti fericirea, si astea te incarca cu o energie pozitiva, si te face mai receptiv la binele si frumosul din jur, si poate chiar vei radia energie pozitiva.

Orice e permis. Te poti intoarce la gradinita, sau in jurul blocului, la scoala, la ora de biologie, sau la franceza. Poti fi iarna sau vara, alergand sau mergand agale, creionand traiectorii ciudate de stele sau pur si simplu nefacand nimic, doar respirand...

Ia-ti de mana prietenii, bucura-te de prezenta lor, fa tot ce nu ai avut curajul sau puterea sa faci in realitate (tu esti stapanul incursiunilor tale, e doar «holospatiul» tau): arunca la cos si marcheaza, fa teza cea mai buna, cumpara cate prajituri doresti, fura o bomboana in plus, curata banane crude cu cutitul pentru a le incerca, sari de pe sifonier, de pe centrala termica, urca pe bloc, doar ai aripi si poti face orice!

Si, nu uita, aminteste-ti mirosurile copilariei: praful din curtea matusii de la tara, placinta bunicii, painea fierbinte cu miere sau pateu, mirosul de bebelus al fratelui, mirosul pastilelor de naftalina, al trandafirilor salbatici pe care nu te puteai abtine sa nu-i rupi, chiar daca stiai ca rupandu-i vor muri... Si, chiar, daca nu-i rupi, nu mor? Oare trandafirii nerupti sunt nemuritori?

Oh, sambata, fugi la Tom si Jerry, n-ai cum sa-i ratezi. Si uita-te chiar si la Mihaela, sau Pic si Poc, Miaunel si Balanel. Pana la urma, nu-s decat 10 minute zilnice de incantare la tv...

Uita-te bine in ochii parintilor tai, priveste-i tineri si frumosi, cum te cresc ca pe o comoara. Saruta obrajii bunicilor care de mult s-au dus, si lasa-te mangaiat de ei pana adormi, joaca-te cu jucariile tale cele mai dragi si nu te osteni sa le asezi la loc, nu te va certa nimeni, crede-ma.

Si, inainte de a te reintoarce la tine, priveste cerul instelat. Si gandeste-te la ce ai vrea sa devii cand vei fi mare. La ce ai vrea sa ai cand vei fi mare. Apoi, lasa-te purtat inapoi, catre realitate. Deschide ochii, priveste-te, minuneaza-te de puterile tale, de resursele tale, da-ti curajul de a deveni ceea ce ai dorit.

Si revino in copilarie. De cate ori vrei. Acolo te asteapta prietenii, bunicii si parintii, cu gogosi calde si sarutari. De ce oare nu te-ai duce mai des?

Cum invatam

Teorii, practici, toate ar trebui doar intelese si reinventate, de fiecare data cand ai nevoie de ele. Asta trebuie predat in scoala, metode de a gasi calea spre inventarea si reinventarea tuturor solutiilor de care avem nevoie.

Totul porneste de la a invata sa iti pui singur intrebari. Multi citesc, dar sunt foarte putini cei care isi pun intrebari. Eu reusesc performanta de a citi fara sa-mi pun intrebari doar in avion, pentru ca sunt prea stresata de zbor ca sa mai si inteleg ce citesc (in timpul unui zbor cu probleme tehnice la bord si cu aterizare fortata, am citit acelasi paragraf la nesfarsit, fara a intelege o boaba din ceea ce citeam). Deci, citind putem ajunge la intelegere numai prin gasirea raspunsurilor prin noi insine, si nu prin preluarea solutiei deja creata de autor. E drept ca este un pic mai dificil decat sa utilizam solutia propusa, insa ceea ce ne va ramane in memorie va fi solutia pe care noi am muncit-o, cea la care noi am ajuns.

Bine'nteles ca in scoli, pe langa toate problemele ce se rezolva, se preda si o parte teoretica. Studentii mei au considerat mereu ca partea teoretica e cea care trebuie invatata «par coeur», iar eu am sustinut intodeauna contrariul. Si de ce? Memoria mea e mult sub medie, insa, in ciuda acestui fapt, cunosc bine teoriile pe care le expun. Cum se face asta? Pentru ca sunt logice, pentru ca tot ceea ce exprim e doar o lunga lista de deduceri, iar ceea ce ne ramane inscris in memorie pe termen lung nu este ceea ce am invatat pe derost, ci ceea ce am invatat logic. Deci, insusiti-va teoriile intr-un mod logic, si veti fi castigati!

Apoi, sarea si piperul unei bune invataturi: trebuie sa iti placa ceea ce faci, sa fii pasionat de subiect, sa fii pasionat de cunoastere, dornic de a sti. Si dornic de a afla mereu mai mult, de a impartasi cu altii din ceea ce cunosti si a incerca, impreuna cu ei, sa gasesti raspunsul la toate intrebarile ce pot aparea.

Invatati, in orice zi si in orice situatie, luati partea buna a lucrurilor si incercati sa evoluati. Numai asa devenim creativi si inventivi, punandu-ne intrebari si gasind propriile raspunsuri.     

Despre distante

Ma obsedeaza de la o vreme distantele. Fie ele in spatiu sau in timp, distantele sunt mereu implicate in evenimentele din viata noastra, incercand sa le ordoneze dupa niste sisteme de referinta.

Considerand teoria einsteiniana, timpul ar fi un parametru bizar, care trece diferit in moduri de referinta diferite. Asta ca teorie aplicata in formule riguroase, pentru a descrie miscarea si evolutia tuturor corpurilor ce ne inconjoara. Dar pentru a descrie ce simtim noi, din propriul referential, nu avem nevoie de teorii si de parametri, stim bine ca timpul nu poate fi un referential de incredere. De cate ori nu am numarat zilele pana la un eveniment fericit ce-l asteptam (gen AMR 11), iar timpul se dilata, se umfla ca o gogoasa si se ridica in sus, sarind ca un balon, facand tot felul de traiectorii si giumbuslucuri ciudate, de parca nimic pe lumea asta nu l-ar trage la raspundere sau nu l-ar limita. Cand, din contra, suntem asa de fericiti de vrem sa spunem «clipa stai», timpul dispare ca un fum, si nu se opreste in loc, ba chiar galopeaza nebun, sarind peste parti intregi ale zilei. Dimineata, in bratele iubitului, te uiti la ceas, pentru ca abia o clipa mai tarziu sa te uiti iar si sa vezi ca e deja seara.

Cum am mai spus, timpul asta nu e deloc de incredere.Si noi incercam sa ne punem frumos in agende tot ce e important in viata noastra, ca si cum am intinde niste rufe la uscat, si le-am lasa aiurea, in bataia vantului, pentru a nu recupera mai tarziu decat numai cateva dintre rufele intinse, si aleatoriu, fara nici o logica sau teorie care le-ar putea cuprinde.

De spatiu, ce sa mai zic? Un comediant si el, ca si timpul. Iubesti nebuneste la mii de kilometri si esti strain si la distanta de cei ce sunt cu tine la masa. Si cand, din prea multa dragoste, incerci sa scurtezi distantele ce te despart de omul drag, celalat comediant, timpul, se da si el in spectacol, si ti se pare ca traversarea Atlanticului se face intr-un timp infinit, orice companie aeriana sau orice autor celebru ai alege pentru zbor.

Asa ca, nu mai caut legi si teorii care sa disciplineze spatiul si timpul. Ar fi energie pierduta.